Ciudată întrebare, nu-i așa? “Unde dispar oamenii?”… Uneori, în Lisabona. împachetează cursuri de greacă, haine de vară, de iarnă, de toamnă. împachetează iubiri, prietenii, gânduri și le urcă într-un avion de Lisabona. împachetează șosete, medicamente, gânduri și se suie într-un avion. îmi vine să-l scriu avión, ca-n spaniolă.

Lasă tot și ajung într-un loc în care o iau de la capăt. își lasă familie, prieteni și dragostea. Și pleacă. își lasă cărțile, motanul și sufletul și pleacă.

De mai bine de o lună de zile sunt în Lisabona. O să studiez aici timp de un semestru. Din pricina asta și lipsa mea de pe blog și de pe la evenimente.

Am plecat din țară într-un moment în care lucrurile erau, în sfârșit, și în spiritul a ceea ce mi-am dorit atâția ani. Am plecat. Aveam o înțelegere. Mi-e dor de “meul” meu pe care l-am lasat acolo; mi-e dor de părinți, de profesorii mei. Sigur, voi încerca să învăț cât mai multe, însă simt că pierd foarte multe. Nu vreau să dezvolt, nu acum, ideile mele despre sistemul de învățământ din România, însă e net superior multor altor sisteme.

îmi e dor de multe, însă am învățat să am răbdare. Da, sunt Antonia și abia acum am învățat foarte multe lucruri.