Mie, când scriu, îmi place să ascult muzică. Dacă vrei să asculți ce am ascultat eu când am scris acest text, atunci dă play clipului de mai jos, în timp ce citești. E the mood.

Vara asta e vâscoasă, prea densă pentru sufletul meu. Mi-e dor de o toamnă ploioasă, cu vânt, cu frunze călcate-n picioare, cu miros de pământ ud, cu impresia că ploaia spală tot, chiar și amintirile.

Ce e mai rău decât cancerul? Cancerul a doua oară. Credința, impresia, iluzia că poți învăța medicina într-o noapte și că „totul o să fie bine”.

Ce e mai rău decât oamenii care îți spun că te părăsesc? Oamenii care chiar te părăsesc. Deși le-ai fost tot. TOT. tot atât cât ai știut și cât ai putut. Că atât ai putut. Că, dacă ai fi putut mai mult, ai fi fost, ai fi făcut. Și gândul te poartă către Marina Abramović. Și atunci, îți dai seama că tu, dură, o să mori crezând în second chances și în prințese. În povești reparate, în vieți refăcute.

Ce e mai rău decât oamenii care par răi? Oamenii care chiar sunt răi, care lovesc fără milă doar pentru că viața asta nu a fost cum și-au dorit.

Dar nu. Te adâncești în muncă, în griji, te faci că moartea, cancerul, oamenii răi nu există, îți susuri, în surdină, speech-uri tembele de pe Insta, din TedEx-uri. Te amăgești că, după ce mama nu o să mai fie, chiar o să te mai iubească cineva. Joker called, he wants his irony back. 

Note to self: Tot binele pe care l-ai făcut vreodată nu se mai întoarce. Fă-l oricum și așteaptă-te la ce-i mai rău.