Aş vrea să încep prin a-mi cere scuze pentru starea pe care e foarte probabil să simțiți că o am zilele astea. Câinele meu, bunul şi bătrânul meu prieten, e foarte bolnav şi asist neputincioasă cum o boală de oase îl chinuieşte. Ţineti-mi pumnii, cine ştie, poate reuşim să-l facem bine şi de data asta, măcar pentru puțin timp.

Aveam o mulțime de postări pregătite, însă chiar nu mă simt în stare să scriu ceva. O să încerc să-mi revin până mâine şi să postez ca şi până acum. Până atunci, însă, vă rog să nu vă supărați pe mine, iar dacă voi părea absentă, este pentru că sunt cu gândul în altă parte.

De 15 ani, câinele ăsta maidanez, mare şi iubitor, mi-a fost alături din prima lui lună de viață. Cules de tata dintr-un depozit, pentru a-l duce cuiva la țară, a rămas la noi pentru că le-am spus alor mei că, dacă pleacă Lupu, plec şi eu de acasă. Ba chiar îmi făcusem şi bocceluța :)

A fost cu mine în zecile de nopți de facultate, când recitam materia şi mă asculta, cuminte, a fost lângă mine când m-am simțit rău, a fost şi este prietenul lângă care am putut fi aşa cum sunt şi care nu m-a criticat niciodată. Şi care nu m-a părăsit niciodată.

Ştiu că ființele se duc, tot ce aş vrea e să nu se chnuiască. Si poate că aş reuşi să îmi depăşesc egoismul şi să-i curm suferința, însă ironia e că-i un câine tare sănătos în rest. Din păcate, oasele sunt tare bolnave şi abia dacă se mai mişcă.

Eu sper să se facă bine.

Dar nu vreau să vă întristez. Am hotorât să scriu, totuşi, despre asta, pentru că sunteți mai mult decăt cititoarele mele. Sunteți prietenele mele şi aşa cred eu că-i corect.

Vă doresc să vă bucurați cât mai mult de ființele iubite din viața voastră şi cred că lumea ar fi una mult mai bună dacă ne-am apleca, mai des, asupra unor astfel de ființe nevinovate.