Aș vrea să încep prin a-mi cere scuze pentru starea pe care e foarte probabil să simțiți că o am zilele astea. Câinele meu, bunul și bătrânul meu prieten, e foarte bolnav și asist neputincioasă cum o boală de oase îl chinuiește. Țineti-mi pumnii, cine știe, poate reușim să-l facem bine și de data asta, măcar pentru puțin timp.

Aveam o mulțime de postări pregătite, însă chiar nu mă simt în stare să scriu ceva. O să încerc să-mi revin până mâine și să postez ca și până acum. Până atunci, însă, vă rog să nu vă supărați pe mine, iar dacă voi părea absentă, este pentru că sunt cu gândul în altă parte.

De 15 ani, câinele ăsta maidanez, mare și iubitor, mi-a fost alături din prima lui lună de viață. Cules de tata dintr-un depozit, pentru a-l duce cuiva la țară, a rămas la noi pentru că le-am spus alor mei că, dacă pleacă Lupu, plec și eu de acasă. Ba chiar îmi făcusem și bocceluța :)

A fost cu mine în zecile de nopți de facultate, când recitam materia și mă asculta, cuminte, a fost lângă mine când m-am simțit rău, a fost și este prietenul lângă care am putut fi așa cum sunt și care nu m-a criticat niciodată. Și care nu m-a părăsit niciodată.

Știu că ființele se duc, tot ce aș vrea e să nu se chnuiască. Si poate că aș reuși să îmi depășesc egoismul și să-i curm suferința, însă ironia e că-i un câine tare sănătos în rest. Din păcate, oasele sunt tare bolnave și abia dacă se mai mișcă.

Eu sper să se facă bine.

Dar nu vreau să vă întristez. Am hotorât să scriu, totuși, despre asta, pentru că sunteți mai mult decăt cititoarele mele. Sunteți prietenele mele și așa cred eu că-i corect.

Vă doresc să vă bucurați cât mai mult de ființele iubite din viața voastră și cred că lumea ar fi una mult mai bună dacă ne-am apleca, mai des, asupra unor astfel de ființe nevinovate.