Când alerg, e ciudat: deși toate gândurile trec într-o suspensie, nici unul nu mă părăsește cu adevărat. E un paradox pe care îl trăiesc la fiecare alergare, indiferent unde m-aș afla: reușesc să nu mă gândesc la nimic, deși mă gândesc la toate.

Cei 21 kilometri alergați în 18 mai au fost complet diferiți de toți kilometrii făcuți de mine vreodată.

A fost soare și a fost o înscriere pe ultima, dar chiar pe ultima sută de metri. Pentru care trebuie și îmi doresc enorm să mulțumesc Mega Image și agenției lor de PR. Guys, ați fost minunat de calmi și de înțelegători. Mulțumesc, mulțumesc, mulțumesc, așa, de vreo 21 de ori! :)

Să revin. Când Claudia, de la agenția de PR, mă întrebase unde să mă înscrie – la semi-maraton sau la 10 kilometri, am răspuns “Ei, unde se mai poate acum; dacă se poate la semi, super, dacă nu, la 10 kilometri“.

Cumva, nu ascund, aveam o teamă că n-o să duc cei 21 km. Asta deși, anul trecut, îi făcusem de nebună, de una singură, pe pista de atletism de la Lia Manoliu. Anul ăsta, mă dureau toate deodată. Laba piciorului stâng, unde am niște probleme, avea ditamai osul umflat, genunchiul drept căpătase, brusc, personalitate și răcnea că-l doare, mesajul subliminal fiind: “Dude, nu mai bine stai tu duminică acasă și lenevești în pat?”

Și a fost să fie semimaraton. Am aflat vineri seara, când deja îmi luasem gândul. Era relaxată fata noastră, ce să mai. Dar, cumva, îmi doream și oficial.

A fost să fie fără antrenament înainte, fără prea mult timp să mă gândesc cum o să fie, dacă o să pot, dacă una, dacă alta. Și a fost incredibil. Habar n-am dacă m-a durut ceva în timpul celor două ore și vreo nouă minute, cât mi-a luat să alerg cei 21 km. Habar n-am, pentru că, mai toată cursa, am rânjit (da’ rânjit la modul ăla din dicționar, ad literam) la tot, la toți și la toate.

La mămăițele de pe marginea drumului care strigau “Bravo, mamă! Hai că puteți!“, la copilașii cu fluiere, care ne făceau cu mâna. La domnii polițiști, la omuleții de la punctele de alimentare. La șinele de tramvai de pe Basarabia, la vânzătoarele de la tarabele cu fructe, la cântăreții talentați, amuzanți și plini de energie, care cântau în puncte strategice, cât să ne țină up and running. La asfalt, la adidași (da, ăia pe care nu-i mai suport…), la gropi și la cer. În special la cer.

Am alergat pentru cei care nu pot alerga, am alergat pentru cei care ar da orice să poată măcar păşi, am alergat pentru mine și împotriva problemelor de tot felul. Undeva, pe tricou, am purtat și un sticker pentru asociația Little People, am fost de acord să-l port și să alerg și pentru ei. La finele semimaratonului, am donat kilometrii (#donezkm) pentru o altă categorie de persoane care are nevoie de ajutor.

Am alergat de drag, de plăcere, cu plăcere. Știu că, da, pe ultimul kilometru, am simțit așa, că nu mai am glezne :D Dar a trecut.

A fost una dintre cele mai frumoase experiențe. La finalul primului semimaraton, am izbucnit în plâns. După acesta, am țopăit, am predat cipul, mi-am luat medalia, am băut apă, am mâncat o banană și am zâmbit, din nou, cerului :)

Acum, vreau mai mult. Habar n-am dacă o să se și întâmple vreodată. E bine că vreau, e frumos că e frumos. Îmi place să cred că, într-o bună zi, voi cunoaște orașele lumii în alergare.

Acum, doar încerc să-mi întăresc picioarele. Aceleași pe care, pe când nu aveam încă un an de zile, le-a îngrijit bunul doctor Alexandru Pesamosca, cel care acum repară doar îngeri. Să le întăresc să mă ducă mai departe. Să alerg pentru cei care nu pot, să donez kilometri, să înghit asfaltul, să fie bine.

Și da, trebuie să menționez, vreau să menționez încă o dată modul frumos în care Mega Image a ales să se implice. Habar n-aveam că, în toate magazinele din București și Ilfov, lanțul de supermarketuri folosește exclusiv energie verde. Și e primul care face asta. Implicarea companiei în acțiuni de responsabilitate socială a fost susținută și prin parteneriatul cu Bucharest International Half-Marathon, în cadrul căruia Mega Image a oferit fructe proaspete tuturor alergătorilor, un total estimat de 3 tone. Inclusiv veverițelor :)

Ieri, am alergat 11,3 kilometri, joia trecută puțin peste 11. Cu fiecare kiloometru, mai avansez puțin. Aparent, spre nicăieri. În esență, spre mine.

Așa că… Shoot for the moon. Even if you miss it, you will land among the stars, zicea Les Brown. Gânduri bune!