Zilele astea, deși sunt foarte aglomerată, s-a întâmplat să văd două filme uimitoare. Nu, nu uimitoare. Excepționale. Nu, nici excepționale. Știți cum le-aș zice eu? Filme-viață. Da, filme din stilul viață, categoria grea, din aceea care te însoțește și după ce apeși butonul de Off de pe telecomandă și te duci la somn. Și știi că o să domi chinuit, că o să te trezești gândindu-te la ele, că o să pășească alături de tine multă vreme de acum înainte. Eu m-am dus cu ele la sală azi și am sperat că le mai domolesc efectul. Nu s-a întâmplat.
Sunt buildungs filme, dacă am printre cititori și pasionați de literatură. Sunt festivaluri de culoare și de goth, sunt întruchiparea unor estetici pe care le trăim.
Primul dintre ele se numește Monster și nu, nu are de-a face cu vreun mosntru, în sensul propriu al cuvântului, ci cu monstrul din noi. E o Charlize Theron pe care o veți recunoște cu dificultate, iar rolul ăsta, avea să descopăr după ce am văzut filmul, i-a adus un Oscar.
Al doilea film, trebuie să recunosc, a fost una dintre marile surprize ale ultimilor ani. Un amestec de stări, de oscilații între optimism și pesimist, un joc perfect, chiar dacă, pentru mine, cel puțin, actorii sunt complet necunoscuți. Un film de pus în cutiuța cu lucruri prețioase de care ți-a fost dat să te bucuri în viața asta. Și la care să plângi. Da, am plâns și nu sunt deloc genul care să se smiorcăie la filme. Se numește My name is Khan. Vă veți face un mare bine văzându-l.
Eu? Eu mi-am jurat, acum mulți, mulți ani, că nu voi generaliza niciodată, cu atât mai mult cu cât e vorba despre rase. Oamenii sunt, nu-i așa, buni sau răi. Și atât.
4 comentarii