Oamenii pe care îi dorim fie nu ne doresc, fie ne doresc atunci când e prea târziu. Ne naștem și murim singuri. Faza nasoală e că trăim singuri. Ori așa, ori plini de resentimente.

Am 42 de ani și știu cu certitudine că, atât cât mi-a mai rămas din viață, nimeni, niciodată, nu-mi va fi alături. Am standarde înalte.

Ar trebui să citească enorm, să fie la curent cu cinematografia, să iubească insectele, animalele, copiii, facerea de bine. Să salveze buburuzele. Să miroasă teiul, să știe ce e aia hernie lombară, să cumpere felicitări care cântă, să mă ducă la concertul la Hozier (oricare din Europa), să afume somon, să știe să facă salată de roșii. Să rabde și să înțeleagă că mă uit la Bravo, ai stil! în timp ce citesc Atlasul norilor.

Să tăiem pătrunjel împreună.

Aș face-o eu. Promit că o fac. Doar că așa bărbat nu există.

Aș vrea să scriu o carte.

Aș vrea să plantez un copac.

Aș vrea să fiu mai calmă.

Aș vrea să nu mai fiu anxioasă.

Aș vrea ca ai mei să fie nemuritori.

Aș vrea să fiu tot ce pot să fiu.

Aș vreau să vreau, să știu, să pot mai mult.