E, nu e la vie belle, măcar să mirosim frumos. Recunosc că, în ultima vreme, am tot avut momente în care m-am mirat, așa, de răutățile oamenilor, răutăți gratuite; poate că există o lege a compensației, un echilibru, o karma, habar nu am, însă oricum ar fi, eu mă încăpățânez să rămân o naivă și să cred în oameni. Dar să revenim :) Nu cred că există fir de iarbă, ființă cuvântătoare sau nu care să nu știe că sunt leșinată după cel mai cel parfum al tuturor timpurilor, Lancôme La Vie Est Belle.

Până acum să tot fi avut vreo trei sticluțe, iar de ultima toooot trag, că e pe terminate. E parfumul meu de “Azi e o zi în care trebuie să fiu puternică“, e parfumul meu de “Știu că nu pare, dar o să fie bine“.

E parfumul meu lăsat pe străzile din fiecare oraș în care am pășit, parfumul de zile grele, cu biruințe istovitoare, dar și de zile ușoare, în care totul se leagă, ca-ntr-o vrajă.

E parfumul meu de zile așezate, molcome, de vară la apus și de nopți ploioase, cu muzica în surdină. E parfumul-cadou de la mama mea, cel mai frumos cadou din lume, pentru că era de la mama. E re-definiția mea de roz, e un tăvălug de stări și de sentimente, e aproape aerul pe care îl trag în piept cu sete și care-mi pătrunde în suflet.

La Vie Est Belle e în diminețile mele amorțite și în serile mele obosite, în paginile cărților pe care le-am citit și al celor pe care nu le-am citit încă. E pe scările de la universitate și pe scaunul meu preferat din troleu. E în ultimele mele Crăciunuri și în venirile primăverii, pe eșarfe, în puful pernelor și pe pulsul din încheietura mâinii.

Sunt lucruri în lumea asta cu care te identifici complet, care devin parte din tine ca și când ar fi un dat ancestral. La Vie Est Belle e poarta mea către visare, către lume, către imposibil.

Ce voiam să vă spun? Ah, da, s-a lansat La Vie est Belle L’Èclat. 

Să vă fie bine și senin.