Mie, când scriu, îmi place să ascult muzică. Dacă vrei să asculți ce am ascultat eu când am scris acest text, atunci dă play clipului de mai jos, în timp ce citești. E the mood.

Încerc să mă țin de planul meu de lectură pentru următoarea perioadă; mai am un pic și termin Fericirea e un ac de siguranță, a lui Exarhu. Însă astăzi am simțit nevoia să mă întorc la una dintre cărticelele (pentru copii?) scrise de Alec Blenche.

Îndoiala, cu ilustrații măiestrite de Doina Axenti, reușește mereu să mă binedispună, dar și să mă pună pe gânduri. Dacă vă întrebați ce e cu semnele de întrebare de mai sus, sunt pentru “Cum, dom’le, asta sigur e o carte pentru copii, nu vezi ce puțin scris are și câte poze?!?”

De-a lungul vieții, dar în special în ultimii ani, am învățat că lucrurile care par simple pot fi, pe lângă cel mai dificil de făcut, și cele mai valoroase, mai pline de tâlc, de substanță.

Mă întreabă des mama mea de ce vreau să fiu singură. Îi răspund mereu că oamenii rănesc. Mereu. Până acum, nu am cunoscut altfel.

“She wanted you to move forward without regrets, not to deny the past entirely.” Cam despre asta e vorba. Am știut dintotdeauna că o să merg înainte singură. Încă nu știu cum să fac asta. Dar măcar mă simt curată și liberă că nu am promis nimănui lucruri pe care apoi să nu le fac. Trebuie să fie urât rău să trăiești cu promisiuni făcute aiurea și aruncate la ghenă, mai ceva ca gunoiul pe care nu ai știut vreodată să-l arunci.

Mai am multe de aruncat și multă curățenie de făcut. Dar nu o să fie în pripă. I alone stand for myself.
Altfel, cărțile pentru copii sunt un bun remediu pentru orice. Totul e să le citești.