Mie, când scriu, îmi place să ascult muzică. Dacă vrei să asculți ce am ascultat eu când am scris acest text, atunci dă play clipului de mai jos, în timp ce citești. E the mood.

O să ajung să fac o obsesie pentru Ciprian Măceșaru. Îmi place foarte mult cum scrie, mă regăsesc în stil, în generație. În gânduri, în ce simte.

Am început cu Alergătorul invizibil. Și m-a dărâmat. Toți avem daddy/mommy issues, însă modul în care Măceșaru le servește, brutal, fără să anunțe, real… Dureros. Autentic. Viu, mai presus de orice, viu. Măceșaru aduce viața prin moarte.

Habar nu am cine e acest om pe care, cel mai probabil, un newsletter de la vreo editură mi l-a servit, discret, în cine știe ce după-amiază obosită la serviciu.

Ascult Abba în timp ce scriu asta. Știu că așa trebuie să fie. Sunt sigură că nici lui Măceșaru nu-i place, dar ascultă. E simpatic cum ai mei văd filme din care ar putea învăța ceva. Dar nu o fac.

Stimate domnule Măceșaru, dumneavoastră și Abba (al cărei fan nu sunt, sincer), m-ați făcut să-mi doresc să scriu o carte.

Mulțumesc.