Aș vrea să nu mai fie rău în lume. Mă doare tot mai rău și simt tot mai mult că nu pot face mai nimic. Aș vrea ca părinții să nu moară. Niciodată.
Visez cu ochii deschiși la fericire. Până acum o jumătate de an, nu m-am gândit niciodată la fericire. Existam, funcționam, chiar dacă în cea mai cruntă tristețe. Era suficient că sunt. Acum însă, aproape că plâng pentru că nu înțeleg ce trebuie să fac să fiu așa, normală. Să mă bucur și eu. Să mă bucur și să nu mă gândesc că, în cele din urmă, ceva rău o să se întâmple. Să fiu.
Sau măcar să nu mai visez. Mai bine de 30 de ani nu am visat. Make it stop, really.
Am văzut azi When Pigs Have Wings, e pe Netflix. Urmăresc dintotdeauna conflictul israelo-palestinian, însă filmul ăsta e fix ca unchiul ăla care vine de Crăciun, se trotilează după primul șpriț și începe să toarne vrute și nevrute – toate adevărate despre membrii familiei. Un film de pus în ramă, sunt fericită că l-am văzut împreună cu mama și, de la un punct încolo, cu tata.
Am cititi câteva cărți bune la început de an. Din 7 în 7 m-a răscolit rău; norocul meu că am citit-o în metrou și n-am putut să smiorcăi.
Altfel, am înțeles cât suntem de singuri și de dispensabili în viața asta. Cumva știam, însă mi-a plăcut să mă prefac.
Altfel, citesc obsesiv tot ce apuc, mă afund în muncă – una care-mi place enorm, mă întreb mereu ce am făcut sau ce fac greșit, încerc să-mi răspund chiar dacă știu că nu o să am vreodată vreun răspuns. Îmi cumpăr flori de la florăreasa din colț. Florile și pisicile nu vindecă, dar ajută.