Sunt unele zile în care chiar nu știi ce să faci. 

În care te-ai săturat de adidașii vechi. Te-ai săturat rău de tot, dar nu poți încă unii noi. Și-ți vine să alergi desculță.

În care ți-e dor de ființe care nu mai au cum să se întoarcă. Oameni, câini, bunici, ființe. Sunt de multă vreme plecate și-n loc să-ți treacă așa, câte puțin în fiecare zi, ți-e mai dor.

Zile în care îți dai seama că, preț de patru stații de metrou ai fixat, aproape paranoic, o bătrână în metrou. Sărăca, la un moment dat s-a uitat speriată, întrebându-se, probabil, de ce o fixezi așa. N-am avut curajul să-i spun cât de mult semăna cu bunica mea. Au trecut 17 ani.

Zile în care unghiile se rup din carne, cafeaua e băută-n tăcere, în care ai vrea să scrii, să scrii, să scrii. Dar nu-ți iese. Nimic nu-ți iese.

Zile în care te panichezi. Singură, mică, măruntă, În care aerul ți se pare insuficient, lumea e în non-culori; zile în care cauți butonul de off/on.

Sunt unele zile în care chiar nu știi ce să faci. Și atunci, taci.