Uneori, rămân fără cuvinte. Aş vrea să fiu mută în fața bunului, a frumosului, a inocenței, a calmului, a ochilor senini şi sinceri, a dragostei, a gesturilor frumoase şi dezinteresate.

Dar nu. Din păcate, nu e aşa. Mă lasă fără cuvinte gesturile urâte, bârfa, cârcoteala, invidia. Oh, invidia. Faptul că ăla are şi tu nu, că ăla poate şi tu nu, că ăla e mai slab şi tu nu, că ăla are tenul perfect şi tu nu.

Oameni buni, treziți-vă! Sincer, cât aveți de gând să mai fiți aşa? Pozați în deontologi, în cinstiți, în curați şi nu-i nimic de felul ăsta în voi.

Armele murdare sunt la îndemâna oricui, chiar vreți să le folosim toți, să ne sălbăticim, să lovim cu sete, doar ca să ieşim în față?

Să faci rău e atât de uşor. Să faci bine… Ei, asta e o virtute.

În altă ordine de idei, cea care mă face să uit de răutăți şi de invidii – port aceeaşi fusta de aici, cizmele mele veterane, un pulover H&M, o geantă no name şi un colier statement.

Şi aş renunța la tot ce am material în lumea asta, aş da tot – genți, haine, casă, maşină, canapea, pantofi, chiar şi cărți – că să fac oamenii nu mai buni, căci sunt coştientă că mulți nu vor, dar măcar mai conştienți că treaba asta pe care ei o parcurg cu venin şi cu răutăți e chiar viața lor.

Şi o trăiesc o singură dată.

Fiți buni!