Uneori, rămân fără cuvinte. Aș vrea să fiu mută în fața bunului, a frumosului, a inocenței, a calmului, a ochilor senini și sinceri, a dragostei, a gesturilor frumoase și dezinteresate.

Dar nu. Din păcate, nu e așa. Mă lasă fără cuvinte gesturile urâte, bârfa, cârcoteala, invidia. Oh, invidia. Faptul că ăla are și tu nu, că ăla poate și tu nu, că ăla e mai slab și tu nu, că ăla are tenul perfect și tu nu.

Oameni buni, treziți-vă! Sincer, cât aveți de gând să mai fiți așa? Pozați în deontologi, în cinstiți, în curați și nu-i nimic de felul ăsta în voi.

Armele murdare sunt la îndemâna oricui, chiar vreți să le folosim toți, să ne sălbăticim, să lovim cu sete, doar ca să ieșim în față?

Să faci rău e atât de ușor. Să faci bine… Ei, asta e o virtute.

în altă ordine de idei, cea care mă face să uit de răutăți și de invidii – port aceeași fusta de aici, cizmele mele veterane, un pulover H&M, o geantă no name și un colier statement.

Și aș renunța la tot ce am material în lumea asta, aș da tot – genți, haine, casă, mașină, canapea, pantofi, chiar și cărți – că să fac oamenii nu mai buni, căci sunt coștientă că mulți nu vor, dar măcar mai conștienți că treaba asta pe care ei o parcurg cu venin și cu răutăți e chiar viața lor.

Și o trăiesc o singură dată.

Fiți buni!