Știți că vă povesteam, la un moment dat, despre cum caut, cu disperare, locuri cât de cât frumoase, nealterate, nemânjite, curate, în drumul meu spre Piața Universității?

Mi-era aproape imposibil să le descopăr. Flegme, servețele umede, uscate de-atâta stat în vânt, ambalaje de chipsuri și prezervative – două dintre distracțiile favorite, nu?, Afișe fără noimă și fără zvâc vizual, lipite unul peste altul. O Nana Mouskouri ce abia răzbate de sub un Ștefan Bănică, ce-și întinde cleiul lipicios al concertelor pe toate zidurile Bucureștiului.

O domnișoară rujată, parfumată, cohetă se așază lângă mine în troleu. La un moment dat, ca la un semn de nicăieri, începem amândouă să adulmecăm. Pute. A om nespălat, a neputință, a lipsă de orice perspectivă. A om care nu știe dacă mâine mai există. Miroase a București în troleu.

Nici măcar chioșcurile florăreselor nu mai parfumează. Când am început să alerg, acum câțiva ani, îmi plăcea că simțeam Bucureștiul altfel, prin miros și prin văz; auzul îmi era blocat de căști – dincolo de muzica bună, evitam dubioșii, laolaltă cu comentariile lor. Acum, e o crimă. Nu știu cum e la voi în zonă, dar pe tot Bulevardul Ferdinand se sapă. La Piața Rosetti se sapă. Zidurile sunt mai murdare ca anul trecut. Flegemle sunt mai multe. Oamenii fără adăpost, mai mulți. TRoleele mai puține, mirosul împuțit e tot mai prezent.

Da, știu, un blog de beauty. Da. Mi-a cam ajuns Bucureștiul ăsta.

Să fiți bine!

Foto deschidere © Shutterstock