Luni dimineață, ora 9.00 sau pe acolo. Afară, relativ bine, după o duminică mohorâtă, în care ploaia nu s-a oprit. Și am ieșit să alerg. Nu ca de obicei, 11 km sau pe acolo, ci mai puțin, că am un alt obiectiv și, implicit, un alt plan de antrenament. Dar să alerg cam 5 km.

Vă jur că, imediat ce am pus piciorul afară din scara blocului, s-a pornit o torențială, de am avut impresia că eram la camera ascunsă și că m-au pândit să-mi toarne-n cap găleți cu apă. Dar nu, n-am avut șansa asta.

În circa 30 metri, m-a făcut ciuciulete. În partea de sus, alerg mereu cu o jachetă prin care nu trec vântul și apa. Dar adidașii erau murați, pantalonii mei erau poetic învăluiți într-o perdea de apă, iar capul… Well, dacă urăsc ceva la alergat e să port căciulă. Nu pot. Poa’ să fie -30 grade, eu nu pot cu căciulă, mă apucă toți dracii.

Dar de ce vă povestesc tâmpenii? Pentru că, pentru câteva secunde, m-am gândit să mă întorc. Ploua rău de tot, mi-era frig, părul era ud. M-am gândit că, oricum, n-aveam de făcut decât o alergare de 5 km și că pot să o fac și mai tărziu. Sau mâine.

Sau niciodată. Bentru că aici vreau să ajung, la acest niciodată, de care foarte mulți se împiedică. Foarte mulți, în general, și foarte mulți, când vine vorba de sport. E al dracului de greu să ieși de sub pătură, e cald, știu, nici pătura mea nu e mai prejos decât a voastră. E al naibii de greu să te dezlipești din fața monitorului sau a unei cărți, din leneveală sau din graba matinală și să-l transformi pe niciodată în azi.

Dacă procrastinarea ar avea copii, aș fi o fiică de care ar fi mândră. Nu-s mai brează, dar știu că unele lucruri pe care le facem acum, unele decizii pe care le luăm, ne dictează viața de mai târziu. Da, în unele dimineți o să plouă, în altele o să ningă, în altele o să fie soare, prea mult soare. În fiecare clipă se va găsi ceva să ne bruieze, să ne deraieze sau să încerce să facă asta. Dar cei mai mari sabotori ai noștri suntem chiar noi. Și e al naibii de păcat.

Am alergat. Nu cinci, ci șase kilometri. Fără să mă uit la cronometru, instinctiv, încercând să mă bucur de ploaie. Și, da, ploaia s-a oprit după vreo trei minute. Și în timp ce alergam mi-am dat seama că, dacă m-aș fi oprit, n-aș fi știut niciodată cât de bine m-am simțit alergănd, într-o dimineață de 2 februarie.

Să credeți în voi mereu! Gânduri bune în săptămâna care a început!

Vă mulțumesc că mă citiți. :)

Believe you can motivational photo via © Shutterstock