“Vă simțiți bine? Vreți să ieşiți?” Simultan, câțiva litri de sânge, amestecați cu lichid amiotic, părăseau un corp. Persoanele de lângă mine se bucurau pentru micul suflet abia venit pe lume. Altele plângeau. Fizic, cu lacrimi sărate, ca şi când ar fi simțit pântecul proaspăt golit.
Am acceptat să fiu martorul unei operații de cezariană, iar cele câteva frunze verzi de salată, lângă trei fâşii de somon roz, îngurgitate cu mai bine de 30 de minute înainte, stăteau la ieşirea din gât. Le simțeam în cerul gurii şi speram să rămână acolo.
Masca de față avea un miros urât şi nu mi-am dat seama dacă era respirația mea sau plasticul virgin, scos din alt plastic, plastic sigilat în plastic, menit să țină microbii, mizeria, murdăria, jegul, bubele, mucegaiurile şi noroiul departe de pruncul ce avea să se nască.
“Felicitări! Aveți un Vlăduț!” Iar eu nu mă puteam gândi decât că e trist că Vlăduț a venit într-o lume care nu-i suficient de demnă pentru el. Într-o lume care doare mai tare decât operația de cezariană a mamei lui, în absența oricărei anestezii. Într-o lume sălbatică.
***
E 8.30, într-o dimineață de joi. Am condus năucă şi aproape nedormită către Spitalul Regina Maria. Sunt “stagiar pentru o zi”; am acceptat provocarea, chiar dacă nu mi-am dorit vreodată să fiu medic. Am acceptat provocarea pentru că voiam să văd dacă România mai are vreo şansă, dacă mai merge ceva.
Am 32 de ani şi nu am un copil. Da, n-am spus “Încă nu am un copil”. Nu îl am şi nu ştiu dacă îl voi avea vreodată. Iar celor care mă întreabă, pătrunşi, “Şi ție cine o să-ți dea un pahar cu apă când o să fii bătrănă şi neajutorată?“, le-aş zice eu ceva despre egoism.
Nu o să fac un copil doar pentru ca, peste 30 de ani, cineva să mă poată hrăni ori adăpa. Nu o să fac un copil pentru că trebuie. O să fac un copil atunci când o să simt, dacă o să simt, că lumea asta, eu, noi, avem ce-i oferi. Egosimul meu poate fi alimentat cu multe alte infinite lucruri. De aceea există pisici şi câini, papagali şi peşti, rochii şi pantofi. Copiii sunt ființe vii, care te responsabilizează, te transformă, şi pentru care trebuie să fii pregătit.
***
“Băiat, 2,6 kilograme, sarcină unică. Rămâne? Daaa? Asistentă, împachetează“. Are mulți ani şi a văzut mii de naşteri. Cu fiecare pacientă care-i intră în cabinet, ridurile din jurul ochilor par să i se accentueze, deşi veştile sunt, în general, bune. Parcă durerea fiecărui prunc ce va să fie născut trece prin el, îi săgetează viscerele înainte de a se naşte.
Sunt timidă, e dimineață şi, în camera în care medicii şi asistentele discută după rondul de gardă şi îşi împart diferite sarcini şi responsabilități, mă aşez, cuminte şi tăcută, stagiar pentru o zi, pe un scăunel. Nişte ochi mari, de tată bun şi blând, care m-ar învăța să creionez bastonaşe, să rezolv ecuații, să cânt la chitară, nişte ochi de tată bun îmi spun: “Ea merge cu mine“. Ochi frumoşi. Îi urmez.
Întotdeauna trag cartea câştigătoare.
Doctorul Rahimian Hadi, Şeful Secției de Osbstetrică-Ginecologie din Spitalul Regina Maria.
Tu ce faci zilnic? Calcule contabile? Sau, poate, strategii de marketing? Vânzări directe? Sau eşti, ştiu eu, vânzătoare? Gimnastă? Inginer? Învățătoare? Construieşti drumuri şi poduri? Eşti coafeză? Scriitor? Manichiuristă? Consilier al primului-ministru? Ziarist? Sudor? Matematician?
Hadi oprează inimioare de fetuşi direct în burțile mamelor lor. Oprează minimioare, cum le spun eu. Sau mânuțe, picioruşe, spinări, ficați ori spline. Mici. Copii nenăscuți. Suflete neîncepute. Vieți virgine. Necazuri neştiute.
Le face bine, le aduce din infern în purgatoriu. Din purgatoriu, le aduce acasă. La mami în brațe. Hadi Rahimian e un asset. Dacă ar fi listat, aş vinde tot, până şi sufletul, şi aş juca la bursă.
***
De mai bine de patru ore, doctorul Hadi Rahimian vede paciente. Fiecare se crede specială. Fiecare e specială. Să te ferească sfântul să spui altceva. Eu, na, constat că una-i slabă, alta-i grasă, mă bate gândul să întreb ce şi cum, dar stau cuminte. Când oi avea şi eu o chestie vie în mine, atunci să întreb.
Asistenta lui, minionă, subțirică, argint viu, e tristă. Îmi mărturiseşte, într-o foarte scurtă pauză, că a făcut accident. E şoferiță de un an şi acum e tristă. Deşi e atentă la ce face, habar n-are despre Vlăduții și Laurele venite să zâmbească la ecografie, cu mult timp înainte de a se naşte. Şi o cred. Din ăştia are vreo 20 zilnic, dar doar o maşină, pe care a buşit-o acum. Dar e spirt, doctorul nu apucă să vrea ceva, că ea e deja acolo, cu acel ceva în mână.
Îmi mărturiseşte că lucrează cu doctorul Rahimian de cinci ani. E o chimie între ei. Iar doctorul Rahimian e de pus la rană. Până şi cea mai gomoasă, mai scorțoasă pacientă, nu-i rezistă. Are câte o soluție pentru fiecare, e acolo pentru toți, oricând e nevoie.
Doctorul Rahimian muncesşte între 12 şi 16 ore sau chiar mai mult zilnic. Pentru că vrea. Pentru că îi place. Pentru că aşa e el.
Frații Curcan. Sarcină gemelară, operată intrauterin. Da, se poate în România, o astfel de operație e posibilă la Spitalul Regina Maria. Se mai poate undeva, în Europa. Acolo, costă 20.000 euro. Aici? În jur de 2.000 de lei.
“Nu vrem să ne îmbogățim. Vrem să salvăm vieți“, îmi mărturiseşte doctorul Hadi.
***
Vreo 15 paciente mai târziu. Sunt relaxată, observ, de pe un scaun, facerea lumii. Femei intră şi ies, fac ecografii, aud inimile copilaşilor încă nenăscuți, le văd chipurile pe monitorul din stânga.
Uşa se deschide. Nimeni nu mă pregătise pentru ce avea să urmeze. Deodată, ca un trăsnet, pică peste capul meu viața, în forma ei crudă, usturătoare. Picioarele mi se înmoaie, inima mi se topeşte. Mă fac mică. Doctorul Hadi Rahimian rezistă. Mă uit la el; îl doare, dar rezistă.
Doi tineri. O viitoare mamă şi un viitor tată. Spida-nu-ştiu-cum, diagnostic complicat pentru un profan în ale medicinei.
“Dacă se confirmă, copilul nu va putea face să-şi țină urina sau fecalele şi nu ştim ce control va avea asupra membrelor inferioare.”
O să se cace şi o să se pişe pe el. Chiar dacă o să fie genial.
Le strig, în mine, în gând, în suflet: “Vă dau picioarele, vă dau ce vă trebuie!“. Dar mami şi tati au murit azi. S-au dus. Fizic, sunt aici, în cabinetul din Spitalul Regina Maria. Dar ei s-au dus. Zăpada o să mi se pară de-acum înainte colorată, căci albul total e acum, în ochii mei, cel al fețelor lor, la aflarea veştii.
Au de ales şi au atât de puțin timp. Au de ales între o operație intrauterină, prin care blestemata porțiune de măduvă lipsă din copilul nenăscut să fie reparată intrautrin. Asta sau avortul. Hadi Rahimian versus moartea. Viața versus frumusețea vieții.
Nu voi uita niciodată dungile grena din cămaşa tatălui, cardiganul bej al mamei, broboanele de sudoare, tremurul vocii, limbile ceasului neclinitite din mişcarea lor perpetuă. Niciodată.
***
Văd nenumărate burți, aud nenumărate “Sarcini unice“. Unele doamne par a avea 14 ani şi 45 kilograme. Sunt grăbite, au firme proprii, genți scumpe, outfit-uri în trend. Poartă copii la modă, sănătoşi şi uşori. Iar cămaşa cu dungi grena o fi ajuns deja acasă, unde trebuie să ia o decizie.
La Spitalul Regina Maria, am păşit într-o altă lume, într-o altă Românie.
Am păşit într-un loc în care mizeria, răutatea şi egoismul nu-şi au casă. Într-un loc în care medicii sunt îngeri, nou-născuții sunt veseli, iar viața e mai bună, chiar dacă e, uneori, mai tristă.
La Regina Maria, se naşte viață.
Dincolo de condiții, dincolo de atenția arătată fiecarei paciente, de occidentalul în care mamele au parte, aici, lucrurile sunt bine pentru că încă mai există oameni care vor binele ăsta nu excepția, incredibilul, ci naturalul, firescul din viețile noastre.
La rându-i, doctorul Hadi Rahimian are două fete – una de 18 ani, una de 6. Cea mică, în prima zi din claza zero, a ținut să-şi întrebe învățătoarea un lucru extrem de important pentre mersul omenirii: “Doamna învățătoare, dumneavoastră ştiți că aveți vagin?“
Mi se pare normal. Vaginul face şi desface. Când am urcat la neonatologie, acolo unde, alături de nou-născuții perfect sănătoşi, sunt aduşi şi cei cu probleme, mi s-au umplut ochii de lacrimi. Omuleții ăia erau acolo grație echipei fantastice de la Spitalul Regina Maria.
Habar n-am dacă ar fi trebuit să mă impresioneze tăvile cu mâncare aleasă, acoperite cu colopote din sticlă. Habar n-am dacă rezervele dotate cu tot ce trebuie ar fi trebui să fie elementul wow. Nu-mi dau seama dacă recepția extrem de primitoare ori curățenia desăvârşită ar fi trebuit să fie cele care să mă emoționeze.
Eu ştiu aşa. Că într-o dimineață, într-una dintre acele dimineți în care nu mai speram nimic de la România, într-una dintre diminețile în care m-am simțit sătulă de adunat hârtii de pe jos şi pus la coş, sătulă de zâmbit oamenilor, sătulă de încercat să transmit gânduri bune, Spitalul Regina Maria mi-a arătat o altă Românie.
Une mai curată, mai deşteaptă, mai frumoasă.
Una mai bună.
***
Fără fetele minunate de la Rogalski Damaschin Public Relations, nu aş fi trăit o astfel de experiență minunată. Le mulțumesc.
Fără oameni precum domnul doctor Hadi Rahimian, viața ar fi mult mai tristă. Mai puțină, mai bolnavă, mai tristă. Fără locuri precum Regina Maria, şansele unei Românii măcar normale ar fi aproape nule.
23 comentarii