Maria, copilul meu iubit,
Aveai trei ani și un șal portocaliu. Ne grăbeam să ajungem la policlinică, o nemernică de răceală te ținuse toată noaptea trează. Iar eu aveam un singur gând: să-mi fac copilul bine. Aveai trei ani și mă întrebai de ce picăturile mari de ploaie care cădeau sacadat, aproape isteric, pe caldarâmul rece, nu sunt egale. De ce șalul tău e portocaliu? Și, mami, când o să iasă soarele? Iar eu nu mă gândeam decât cum să te fac bine. Asta și cum să ajung să predau raportul de 46 de pagini, pregătit printre reprize de schimbat pijamale ude de transpirație de răceală. Pe pagina 29, stă și acum dovadă o urmă de cană de ceai.
Erai mică, iar eu eram un matur mai mic decât tine. Aveai 39,5 temperatură și-mi spuneai că oițele sunt roz. Iar cu cât oițele tale deveneau mai roz, eu eram mai disperată. Cândva, când noaptea se îngâna cu dimineața, ai adormit liniștită. Termometrul cel verde, cel ce șade și acum în dulapul de pe hol, a arătat 36,5. Erai bine, iar mami putea merge să-și prezinte raportul.
Ai știut atunci că te iubesc enorm.
Aveai trei ani și patru luni și căzuseși, cu sete și cu sârg, în genunchi. Pe dresul alb, abia cumpărat, sângele se prelingea picături mari. N-ai plâns, din respect amestecat cu decență și din teamă că am să te cert pentru ciorapi. Mama lor de ciorapi! Te-am sărutat pe frunte și ți-am spus că mergem să cumpărăm înghețată. Ai știut atunci că te iubesc mai mult ca orice în lumea asta.
Aveai patru ani și, într-o dimineață cu soare, m-ai întrebat ce gust are cafeaua. Ți-am răspuns atunci: ca viața; amar, dar dulce, căci mami o bea cu lapte. Mirată, cu ochi mari, căprui, la fel ca ai mei, de aproape broscuță, m-ai întrebat: dar dacă nu pui zahăr, cum de e dulce? Că așa e-n viață, puiul meu, uneori te-ndulcește ce te aștepți mai puțin.
Aveai patru ani și vreo trei luni. Si mă rugai să nu plec la “Siviciuuuuu, mămițicuțaaaa meaaa iubită”. Mă voiai acasă, cu tine, nu la serviciu, nu voiai bani, nu voiai “bobo”, fie ele și de ciocolată. Seara, veneam încărcată cu bomboane, cu povești. Îți citeam din Iv cel Naiv, din Creangă, din nuvelele lui Eminescu, preferatele mele. Ne dădeam cu parfum fin și mâncam macarons. Eu îți povesteam despre cât de mult îmi place sportul, despre tae-bo, tu-mi desenai familii fericite. Fericite și întregi. Mă iubeai, te iubeam, fie soare, fie nori. Eram acolo să te apăr mereu.
Aveai cinci ani. Știai pe de rost prea multe dintre poeziile lui Iv, motanul Smurdie era bătrân. Erai mică încă și ne gândeam la tortul tău de cinci ani. Din bezea, cu bombonele argintii. Tocmai mă întorsesem de la alergat. Îți plăcea să mă iei în brațe așa, traspirată, sărată pe tâmple, și să mă întrebi: “Mami, de ce-ți place ție să alergi?”
“Pentru că atunci când alerg, Maria, răutatea nu mai are suflu să mă prindă din urmă”.
Sper că buchetul tău de mireasă are și lăcrămioare. Toată viața, oamenii mi-au dăruit iriși. Le declarasem florile mele preferate. Ce să le mai fac bietelor lăcrămioare, căci pe ele le preferam? În plus, erau atât de greu de găsit. Și mai sper că rochia e lungă și simplă, că tu o porți pe ea și nu invers.
Eu o să asigur soarele. Atâta pot să fac de aici, din ceruri.
Cândva, cuvântul “vaccin” era lipsit de vreo importanță pentru mine. Cândva, cuvântul “virus” era lipsit de orice alt înțeles decât acela de roșu-n gât și niscaiva febră, de tratat cu ceai cald și cu o frecție pe cinste.
Cândva, cuvântul “cancer” era ceva ce li se întâmpla altora. Dacă aș avea puterea să dau timpul înapoi, aș ști că un vaccin poate să elime un cancer. Simplu, ca-ntr-un joc de copil. Ca-ntr-o v-ați ascunselea cu boala, ca-ntr-o după-amiază de sâmbătă leneșă în care, în curtea din spatele blocului, copilul meu, fetița mea, Maria mea scumpă, cu ochi mari, cu păr lung, șaten, blond la vârfuri, se joacă.
Ca-ntr-o dimineață de luni, în care o duc la școală pe Maria, fetița mea cu ochi căprui, cu pisici pe tricou și cu zâmbet pe chip. Unde e mama?
Mama nu mai e. Avea 32 de ani și un virus a răspus-o. Despre HPV, Maria, vei citi cândva. E motivul pentru care eu nu sunt lângă tine acum.
Pentru tine, 16 și 18 nu reprezintă doar vârste, ci tipuri de virus din pricina cărora mama ta nu e acum lângă tine. Pentru tine, lipsa unei injecții este cea din pricina căreia, de 20 de ani, eu nu mai sunt acolo.
Dacă mi-ar fi spus cineva că un singur gest mă desparte de copilul meu, de viața mea, cea care ar fi putut fi astăzi, cine știe, poate astăzi ar fi arătat altfel.
Maria, micuța mea Maria, de acum om în toată firea. Îți las soarele și amintirile și toată iubirea mea. Îți cer în schimb să ai grijă de tine; să previi, să faci singură diferența dintre a fi și a nu fi, dintre a trăi și a muri.
Uneori, diferența e doar un biet vaccin.
Să-ți fie bine mereu, copilul meu!
***
Da, un vaccin poate fi cel ce face diferența dintre tine undeva la doi metri sub pământ și tine cea cât se poate de vie, care se bucură de bucuria copilului tău. Sau dintre tine cea care tocmai ți-ai pierdut fata, din cauza unei injecții care nu a fost niciodată administrată.
Potrivit Organizației Mondiale a Sănătății, România ocupă primul loc în Europa la decesele provocate de cancerul de col uterin. În 2010, în România, se înregistrau 10,5 decese la suta de mii de locuitori cauzate de cancerul de col uterin, față de media UE de doar trei. OMS recomandă vaccinarea anti-HPV ca principal mod de prevenție, și screeningul, ca prevenție secundară.
*Această scrisoare face parte dintr-o campanie inițiată de Coaliția de Prevenire a Cancerului de Col Uterin, cu ocazia Săptămânii Europene a Imunizării și are ca scop informarea femeilor cu privire la importanța prevenției pe tot parcursul vieții.
Tu ce o înveți pe fiica ta?
4 comentarii