Neața, dragele mele!

Astăzi sunt puțin intrigată de comentariul unei domnişoare, care îmi reproşează că-mi permit ca, pe blogul MEU de BEAUTY, să am probleme legate de obiecte vestimentare, când oamenii în lume n-au ce mânca. Sincer, ăsta e motivul pentru care mi s-a urât de români. Nu, nu de România, care-i o țară frumoasă şi cu potențial. De români şi de ochelarii lor de cal.

Acum, eu ce-ar trebui să fac? Să-i dau domnişoarei un link către celălalt blog al meu, ca să se poată delecta cu probleme existențiale şi unde scriu, culmea, şi despre oameni care trăiesc pe străzi şi despre bolnavi de cancer şi despre greutățile şi frustrările vieții? Sau să o invit să-mi cunoască câinele maidanez, luat din stradă în urma cu 14 ani? Sau să o iau cu mine la fiecare lucru bun pe care îl fac?

Sincer, mi-ar fi ruşine să merg cu domnişoara după mine. Mi-ar fi ruşine să merg alături de o persoană care se ghidează după aparențe, care ajunge pe un blog de beauty şi se intrigă la “problema mea existențială” – aceea de a nu găsi un accesoriu pe care îl rezervasem într-un magazin, neputînd să vadă şi să înțeleagă altceva.

Sunt sătulă de astfel de oameni până peste cap. De oameni care-mi înfig mie acuzator degetul în ochi, în semn de atenționare, însă nu reperează lipsa civilizației nici dacă îi loveşte peste față. Pentru oamenii ăştia, cine ar trebui să gândească mai departe de o aparență? Nu de alta, dar somnul rațiunii naşte monştri.

Kisses, hugs and lots of love!