Vă scriu postarea asta dintr-un loc minunat, un loc la 350 kilometri de Bucureşti, un loc despre care n-aş fi crezut vreodată că arată aşa şi că mă face să mă simt aşa.

Un loc modest, fără pretenții de Cannes sau de Costa Brava, un loc la Marea Neagră, mai albastră – parcă în ciudă – decât în România. Şi doar mi-ați fost martori că anul acesta am dat şansă României, chiar de două ori: o dată cu plecarea în 2 Mai, iar a doua oară la Sulina.

Da, e trist, şi mi se confirmă a nu ştiu câta oară, deşi în mintea mea tot încerc să mă conving că nu-i aşa: România trebuie să se civilizeze, să crească mare şi frumoasă, să nu mai arunce pe lângă coş, să nu mai flegmeze pe stradă. Să fie responsabilă, să ia decizii. Să vrea să fie bine.

Altfel, salutări dintr-un loc minunat, despre care vă voi povesti cândva, după ce-mi trec primele impresii. [E prea frumos să fie adevărat, cred că sunt în Narnia…]

Altfel, ca să revenim, totuşi, la tematica blogului ;), port o rochie no name, o geantă no name, nişte cizme tare dragi, pe numele lor de marcă Andre, înhățate dintr-un Mini Prix acum nu mai ştiu câți ani.