Închide ochii, oriunde ai fi, și trage aer în piept. Aer din ăsta rece, brutal, care-ți ustură nările și-ți îngheață creierul. În timp ce inspiri, gândește-te la anul care a trecut. Nu la ce nu a mers, ci la ce a mers, în cele din urmă, pentru că te-ai îndârjit să lupți.

Gândește-te nu la ce te-a durut, ci la ce te-a durut al dracului de tare, cel mai tare, și amintește-ți că ai găsit în tine puterea să treci peste. Singură, cu muzica în urechi, cu pumnii stânși în buzunarele hainei, cu lacrimile abia așteptând să țășnească din buza pleoapei, ca-ntr-un desen animat japonez, trist desen. N-ai plâns; iar dacă ai făcut-o, ai făcut-o cu toată setea, ca-ntr-o bucurie paradoxală a plânsului.

Nu te gândi la ce nu ai făcut. Au rămas atâtea lucruri nerostite, netrăite, nevisate, de ce să le târăști agățate de picior. Și mai fac și zgomot. Gândește-te la cărțile citite, la examenele trecute, la imaginația care zace în tine. Iar când îți e mai greu, gândește-te la privirea aceea care ar fi vrut să-ți spună o mie de lucruri. N-a făcut-o și, din păcate, probabil că nu o s-o mai facă niciodată. Nu degeaba ți-ai dat tu licența despre negație.

În timp ce inspiri până în cele mai fine circumvoluțiuni aerul de cu gust de fum de decembrie, nu te gândi la cine ți-a fost alături, ci la cine te-a părăsit chiar atunci când aveai mai multă nevoie. Și iartă. Sau măcar încearcă. Pentru că, oricât de feminist ar suna, tu știi că asta s-a întâmplat pentru că meriți ceva mai bun.

Aerul ți-a ajuns în piept, e acolo, crede-mă, chiar dacă simți că te sufoci. Doar ai simțit asta tot anul. Poți să mimezi că respiri, așa cum ai mimat zâmbetul de zeci de ori pe zi, în cele aproape 365 de zile scurse dintr-un 1 ianuarie în care ți-a fost cel mai frig. Respiră și amintește-ți că frigul tău e mai suportabil decât al altora și că ai treabă: tu trebuie să fii lângă cei cărora le e mai frig decât îți e ție.

Expiră. Învață să treci cu privirea peste flegmele de pe asfalt, peste mâzgăliturile care acoperă tencuielile scorojite ale unui oraș cianotic, peste oasele rupte în hemoragii interne ale animalelor captive printre oameni, peste mâinile ridate și peste privirile cataractice ale bătrânilor cu miros de uitare, peste cerșetorii amputați ce circulă pe bucăți de lemn puse pe rotile. Peste lumea căreia îi supraviețuiești zilnic și din care nu mai înțelegi mare lucru.

Ochii care s-au închis de mult, deși continuă să clipească, nu mai văd mizeria. Urbană, umană. Ai muzica în urechi și mergi înainte. Pentru că așa trebuie să fie.

¡No dejes de perseguir tus sueños, kiddo!