Cânți ca o cizmă, îmi spunea mama mea când eram mică, mică. Și ce mă mai bucuram. Asta până într-o zi, când am înțeles cam cât de bine cântă o cizmă… De cântat n-oi cânta eu, că n-am voce, dar ureche muzicală am. Și mai am și o poftă continuă de muzică bună și mereu altfel. Și da, mie mi-a plăcut maneaua de la Neversea? Și știi de ce? Că îmi place și nemixată. Miercurea vorbim (și) despre muzică.
Ce nu pricep eu la poporul ăsta, și am cam pierdut orice speranță de a mai pricepe, e lipsa de toleranță, de a se deschide și la altceva. Pornind de la exemplul dat, e OK să nu-ți placă manelele; nu e deloc OK să arunci cu invective atunci când auzi una.
Să revin, însă, la ceea ce voiam să scriu: muzică :) Bună, și descoperită grație altei arte, cinematografia. Ce-mi place când lucrurile se leagă așa, unul după altul.
Vă las cu trei piese preferate ale lui Barns Courtney, mi se pare fooooarte, foarte mișto ce face omul ăsta, de la muzică, versuri, adaptare la context, până la clipuri.
Iar dacă te întrebi de unde l-am descoperit pe om, să știi că dintr-un serial Netflix, Safe. Îți las și trailerul aici, iar ce pot să-ți spun, după vreo trei episoade, e că e bunicel. Nu mă dă pe spate, însă mă face curioasă despre ce se va întâmpla. e un soi de serial polițist, cu o doză acceptabilă de suspans, cu personaje construite binișor și cu actori care joacă satisfăcător. Nimic să te dea pe spate, dar suficient cât să te facă să mai vrei un episod, și încă unul, până la finele sezonului.
P.S.: Las și maneaua de la Neversea aici, îmi spuneți voi dacă vreți să scriu mai mult despre. Nu că ezit să scriu, doar că la câte am văzut zilele astea prin social media, mi-am cam pierdut speranța la toleranță și deschidere.