Prin toamna anului trecut, vă spuneam că mi-am luat inima în dinți şi am mers la Institutul Cantacuzino, într-o altă încercare de a descoperi ce e în neregulă cu tenul meu.

Cele care mă citesc mai de multicel îşi amintesc, poate, episoadele pe care le-am avut în iarna dintre 2011 şi 2012, când fața mea arăta întocmai unui câmp de luptă.

Ei bine, primul set de analize de la Cantacuzino a relevat că am nici mai mult, nici mai puțin decât un minunat stafilococ auriu. Că tot era auriul în trend, deh. Cu analiza în dinți şi cu antibiograma lipită-n frunte, m-am înființat la medicul de familie, care mi-a prescris trei luni de antibiotic (nu 90 de zile fără oprire, ci după schema: 15 zile, în prima lună, 10 în a doua şi tot zece în a treia).

La finele celor trei luni, ceva, ceva arăta parcă mai bine, însă n-a durat mult minunea, că nemernicele au reînceput să apară. Am mai stat o lună, ca nu cumva să repet analiza degeaba, şi m-am întors la Cantacuzino, pentru o altă rundă de analize. De data asta, aveam să constat mirată că stafilococul meu nu mai era auriu, ci alb. Chipurile, cică asta ar fi o formă mai uşoară, vindecabilă mai rapid… Mdeahhh….

Autovaccinul. Ce-o fi, o fi.

Este februarie 2013, oamenii zboară în cosmos şi se dau cu trenurile de mare viteză, iar eu nu reuşesc, cu tot ce are medicina mai bun, să scap de un nemernic de stafilococ. Am ales, după al doilea set de analize, să încep autovaccinul (asta, în limbaj comun, înseamnă că se ia draguța bacterie care nu-mi dă pace şi se prepară din ea un vaccin, care apoi mi se injectează de două ori pe săptămână).

Sunt la injecția cu numărul şase, sărbătorită astăzi cu domnişoara asistentă care e nevoită să-mi suporte mieunelile de două ori pe săptămână. Nu observ nimic bun, cică nici n-am cum acum, abia pe la jumate se vor vedea efecte şi înțeleg că, în primă fază, va fi şi o perioadă de erupție :(. Or, până la jumate, mai am vreo patru doze de-astea. De fapt, observ ceva. Tot observ asta, în ultimele opt luni. Pe pomeți, tenul meu se încarcă rău de tot, iar pe lângă obişnuitele, de-acum, coşuri, am multe, atât de multe puncte albe, încât ar putea forma o nouă Chină.

Punctele albe: eu le las să moară, ele nu mă lasă să trăiesc.

Nu m-ating de ele nici sub amenințarea cu confiscatul tuturor genților, nu, zău că nu. E drept, devin tot mai confuză cu privire la noi produse pe care să le introduc în rutina zilnică. Folosesc, în continuare, gelul de curățare fără săpun Avene Cleanance, urmate de Skinoren (cremă cu acid azelaic 15%; eu am ales varianta gel, crema are 20% azelaic) şi ulei de migdale, în zona ochilor, seara.

La capitolul make-up, folosesc BB Cream de la Skin79 şi pudra tot de la ei, cu factor 30 PA++ sau Seventeen Natural Velvet. Am folosit, o vreme, Estee Lauder Double Wear şi am încercat şi unul dintre fondurile de ten de la MAC. Despre toate, vă voi povesti pe larg.

Nu ştiu, nu-mi dau seama ce ar trebui să folosesc, ca să mai ameliorez problema şi trebuie să recunosc că abia încep să mă împac cu mine, să mă obişnuiesc cu noul program ca să încep să caut. Sunt sătulă până peste cap de medici dermatologi însă, cel mai probabil, dacă problema persistă, ar trebui să merg la un altul. Al câtulea, nu mai ştiu, că le-am pierdut numărul.

După mai bine de un an de probleme cu tenul…

În concluzie, după mai bine de un an, mă confrunt cam cu aceleaşi probleme. Sincer, mi se pare o cauză pierdută, însă am zis să merg înainte măcar cu vaccinul, pentru că prepararea lui a costat ceva şi ar fi fost păcat să nu-l mai fac. Altfel, mi se mai întâmplă să adorm plângînd de nervi, că nu înțeleg ce naiba fac greşit, unde e problema şi de ce, nici după atâta timp, nu reuşesc să o rezolv.

Vă țin la curent, urați-mi baftă cu vaccinul.

Kisses & hugs! O zi cu soare să aveți.