Bună! Mă cheamă Antonia, dacă ai uitat. Am părul lung și niște resturi de vârfuri blonde, căci le-am tuns. Am ochii mari, căprui, mereu curioși, chiar și când sunt adormiți. Îmi plac animalele, mi-e milă de copiii orfani, de bătrânii părăsiți. Să-ți spun un secret: mi-e milă de frunzele care cad. De aia mă doare toamna. Mă doare rău.

Mă cheamă Antonia și am un blog. Îl am pentru că mi-e dor de presă, mi-e tare dor. Aveam 19 ani și-mi spuneau “Piticuț”. De atunci, am scris mult, dar tot nu mi-am potolit pofta. Mai scriu aici. Des. Când e toamnă, mi-e mai greu.

Cel mai frumos compliment a fost atunci când cineva s-a minunat de cât de mici sunt șosetele mele și le-a sărutat. Pe ele și pe vârfurile mele blonde.

Sunt Antonia și mi-e dor de câinele meu, de Lupu. A trăit 17 ani. Putea trăi și 170, tot nu m-aș fi săturat de el. Plâng, ca proasta, pe stradă, când văd câini. Chiar și atunci când văd chihuaha, deși el era un lupulete mare, mare. Îmi plac pixurile colorate, melodiile adânci, cărțile, sportul, mâncarea foarte picantă sau foarte sărată. Visez să ajung în câteva locuri frumoase și să pot să ofer bucurie.

Sunt Antonia și cel mai mare dușman al meu sunt chiar eu.