Timp de mai bine de cinci luni, am locuit într-o altă țară. Şi, chiar dacă am foarte multe de povestit, cred că lucrul cel mai important pe care vreau să îl transmit acum e chiar cel care mie mi-a întărit convingerile, mi-a deschis şi mai mult ochii, m-a făcut să înțeleg şi mai bine lumea în care trăim.

Poate părea un truism; ar fi doar dacă nu i-am mai da valoare de adevăr absolut, doar dacă nu ar mai dicta concluzii şi sentințe.

Nu suntem albi sau negri, români care fură şi italieni, țigani, rromi, arabi sau asiatici. Nu suntem doar căpşunari, doar macaronari, doar harnici, doar leneşi, doar buni, doar răi.

Nu ne defineşte o culoare, nu ne caracterizează o generalizare. Actele şi faptele rele ale unui individ nu se propagă drept caracteristică generală a unei nații.

Lumea în care s-a întâmplat să ne nimerim funcționează sub imperiul nuanțelor, la un capăt opus de alb şi negru, de bine şi rău, în accepțiunile în care ele obişnuiau să existe şi să guverneze istoria.

Aş vrea să cred că omenirea se maturizează. Aş vrea să înțelegem mai bine, mai repede, mai asumat, că omul lângă care stăm poate fi la fel de salvatorul nostru. Am trăit într-o țară în care conceptul de rase diferite era emaciat, aproape inexistent.

şCu toate astea, a trebuit să demonstrez ce sunt, cum sunt şi, mai ales, că sunt mândră de ce sunt pentru ca oamenii aceia să mă valideze. Şi, înaintea localnicilor, m-au primit printre ei străinii. Cu toate acestea, am avut răbdare. And it paid off.

Lumea mea nu e albă, neagră ori galbenă. Lumea mea nu se împarte în culori de oameni, ci în suflete de oameni. În oameni care te acceptă fără prejudecăți, deşi de la ei te-ai fi aşteptat la prejudecăți.

Am avut cei mai buni colegi din Italia, am avut cei mai buni profesori din Spania, am avut colegi afro-americani, asiatici, britanici şi tot aşa. O secundă, dar ce zic, nici măcar o fracțiune de secundă nu m-am simțit categorisită, etichetată doar pentru că sunt româncă.

Mi-am făcut prieteni, poate chiar pe viață. Da, sunt dintre cei care ne numesc “căpşunari” sau “hoți” sau mai ştiu eu cum. Dar ne numesc doar pentru că ni se pare că ne numesc.

În realitate, lumea asta e mult mai bună decât pare. Nimeni nu m-a numit altfel decât Antonia, Toni sau studenta care-şi vede de treabă. Suntem ceea ce alegem să fim şi cei din jurul nostru sunt ceea ce alegem noi să îi “facem”.

Şi aş vrea să vă rupeți trei minute şi 33 secunde şi să ascultați asta. Vă las cu gânduri bune, am revenit. Şi nu uitați: nimic nu e ceea ce pare, totul e mult mai bun.