De când nu mai am voie să alerg, caut alternative. Am încercat cu înotul, e OK, doar că eu mă țin la suprafață fix ca ăia micii, care abia au învățat să înoate, așa că, până nu îmi iau măcar două ore cu un instructor, nu pot să trag tare, ci doar să bag niște clase de Aqua gym sau niște ture de bazin, dar mai pe lento, așa.

Iar mie mi-e dor de cardio. Rău de tot. Și chiar dacă am mai ieșit la alergat de dorul adrenalinei și al endorfinelor și al transpirației și al senzației de bine și de liniște, ieșirile au fost extrem de rare, pe distanțe foarte scurte (maximum de 8 km) și mereu în combinație cu pante, scări și alte grupuri de exerciții, cât să-mi permită rupturi în alergare. Ceea ce, dacă mă urmăriți de ceva vreme, știți că nu fac.

Dincolo de toate cele de mai sus, am crezut că, fără alergare, nu o să mai simt o chestie. Chestia care m-a intrigat întotdeauna. E vorba despre o senzație, mai exact: habar nu am dacă ați experimentat-o, dar vă zic că e una dintre cele mai intense ever. Se întâmplă că, atunci când e efortul mai mare, când înima îți bate puternic, când curg apele pe tine, te ia un frison din ăla de-ți ajunge până la suflet. E incredibil și eu, în afară de alergare, nu am crezut că voi mai experimenta asta. Până azi.

A fost a treia oră a mea de cycling (a patra, dacă o socotesc și pe cea de la Convenția de aerobic de acum doi ani, când a fost doar de experiment). Să-ți duci heart rate-ul la 91% din capacitate și să mai vrei, pentru că, da, senzația aia de frison, de frig liniștitor și de “mai poți” și de “e atât de bine și ești atât de vie” nu se compară cu multe lucruri.

A fost incredibil și, dacă vă place cyclingul și vă doriți o oră pe cinste, Extensive Interval cu Radu Gulie e în fiecare miercuri, la World Class Mega Mall.

Altfel, sper că stați bine cu pregătirile și vă doresc spor în toate. Ne auzim mâine :)

Sursa foto © Shutterstock