Brutal şi limpede, ca un vin rece, alb, sec, ce ți se scurge până spre suflet. Suflet. Unul galben, eviscerat de toate neputințele, jucat printre pereții din sticlă, în nesfârşite şi niciodată câştigate partide de squash. 
Metal verde din balcoane comuniste, căruia ora unu îi cântă eliberarea şi trosneşte la 20 de grade, după ce s-a topit printre betoane şi sori din iad.

Galben isteric. Ba nu, roşu sângeriu. Ba nu. Alb. Şi negru. Ba nu, n-are negru şi nici altceva, poezia lui n-are culoare definită. Nici sfârşit. Linge răni cu gust ruginit, niciodată a fi vindecate. Acoperă sfârcuri aprige, în dimineți de duminică, pofticioasă duminică. Şi tristă. Străzi din dale de piatră, acoperite cu supă de sânge şi gene, vărsată-n miez de zi, de pelicanul ce spre slujbă se-ndreaptă.
 3,5 paşi spre orgasm, 3,5 paşi spre sfârşit. Cu 3,5 paşi mai departe de noi.

Vulnerabilitea zace-n rânduri nescrise, în scurtcircuitări de emisfere, în vulpi polare şi-n taste negre. Vulvonerabilitatea zace-n suflete care dor. Amarul se prelinge-n canale, pe străzi plouate cu amurguri otrăvite. Femeile râd ştirb, cu dinți negri de-atâta supărare. Nimeni nu vrea să mai simtă Sudul.

“Dă pagina.”
 “Desparte-mă pe mine şi fă-mă culoare.”

Liviu Alexa îşi va lansa un volum. Aşa zic ei. Eu spun că Liviu Alexa pune la vânzare o parte din el. Între coperte disimulate, de-un roz isteric, ca un jingle de emisiune cu vedete fabricate. Între copertele afişate, aparente, stau copertele adevărate. Li se arată doar celor ce au curajul şi răbdarea să pătrundă dincolo de aparențe, dincolo de istericale coloristice, celor pentru care lumea asta-ntreagă nu-i doar o aparență.