Lavi, pe care o citesc cu mare drag, m-a inspirat, astăzi, cu unul dintre textele ei, Alegeri pentru o dietă sănătoasă, şi mi-am dat seama că, deşi e una dintre preocupările mele principale, eu nu am scris niciodată despre eforturile de a-mi menține silueta.
Şi chiar aş vrea să o fac, pentru că sunt câteva mici secrete pe care eu le-am învățat, de-a lungul unor ani. Poate pe unele voi le ştiți deja, pe altele nu, însă simt nevoia să împărtăşesc din experiența mea pentru că am investit timp, răbdare, nervi, efort, bani şi din nou răbdare.
Pentru că am multe lucruri de zis, aş vrea ca acesta să fie un prim episod. Un prim episod în care eu eram undeva prin anul al doilea de facultate, mâncam puțin şi foarte prost şi cântăream cu vreo 11 kilograme mai mult decât acum. Nu m-ar fi deranjat, poate, modul în care arătam. Nu eram respingătoare, nu aveam două capete sau 40 de degete la o mână, zău, aşa! Aveam 11 kilograme peste cum mă imaginam eu. N-aveam probleme de socializare, nu eram “grasă”, greutatea mea trecea oarecum neobservată, pentru că eram destul de mică, vorbăreață, pusă pe şotii şi nu-mi prea făceam griji în legătură cu felul în care arătam.
Ba mai mult, aveam un curaj nebun (cred că şi o doză consistentă de inconştiență) şi purtam chestii indecent de scurte şi de strâmte. Şi deodată, nu cu menajamente. Altfel spus, la capitolul aspect, mă simțeam bine în pielea mea. E drept însă, stăteam destul de mult în fața oglinzii, încercînd să găsesc lucruri care să stea bine pe mine, să mă avatajeze, să ascundă defectele.
Momentul de cumpănă
A fost când, într-o dimineață, m-am aplecat să mă leg la şireturi. Când m-am ridicat, gâfâiam. Aşa, ca după o tură de stadion. Ei, bine, ăsta a fost momentul în care mi-am dat seam că, dincolo de orice aspect, e vorba despre sănătatea mea. Şi am început să mă informez, să mă documentez, să descopăr ce am făcut greşit de am ajuns aici.
Şi, sincer, într-o primă fază, nu a fost deloc greu: obişnuiam să învăț noaptea şi tot noaptea era momentul preferat în care luam… micul dejun, prânzul şi cina. Pe toate, deodată. N-ar fi fost o problemă, dar masa mea consta într-o pungă mare de chipsuri, o ciocolată şi cola. Dacă mă gândesc acum, mi se face rău… Peste zi, “ciuguleam” ce se găsea. Era salată, mâncam salată, dar obligatoriu alături de ceva. Mâncam prăjeli, dulciuri şi făinoase. Nu mult, dar împreună şi-mi cam făceam poftele. Dar cel mai rău m-am simțit când am luat destul de mult în greutate, într-o iarnă. Descoperisem Fornetti…
Şi a venit acel moment, poate unele dintre voi îl ştiți. Momentul în care am spus: “Gata!” De fapt, am spus că trebuie să mă găsesc undeva, acolo, pe sub cele 10 kilograme în plus.
Ce am făcut ca să scap de cele 10 kilograme
Am început, treptat, să micşorez porțiile şi, ulterior, să renunț la anumite lucruri. N-am spus “Stop!” deodată, pentru că am considerat că privarea totală şi bruscă îmi poate nărui încercarea de a slăbi. Am ales să fac paşi mici, dar mai siguri.
Am renunțat la pâine. Nu-mi plăcea aproape deloc, singura care-mi făcea papilele gustative să vibreze era cea caldă, proaspătă. Dar cum năsucul meu nu se întâlnea prea des cu aşa ceva, am zis că nu-i bai şi că mă pot lipsi de ea.
Am renunțat, treptat, la dulciuri. Nu sunt o fană a dulciurilor, deci n-a fost greu. Nu vă imaginați că nu salivam la torturi, creme ori prăjituri. Le-am înlocuit cu cereale, batoane de cereale (chiar dacă şi ele sunt problematice şi voi vorbi despre ele, la un moemnt dat), fructe şi înghețată.
Am renunțat la carbogazoase, am devenit conştientă de numărul de calorii şi am învățat să calculez rapid cât înseamnă patru pătrățele de ciocolată şi ce mai am voie să mănânc, dacă am păcătuit cu patru covrigei cu mac.
Am continuat să mănânc carne şi chiar să o combin cu orez ori cartofi, chiar dacă regula spune că nu-i bine. Totuşi, față de ce băgam în mine înainte, progresele erau vizibile. În aproximativ trei luni, am scăpat de vreo 10 kilograme, fără a simți că mă înfometez şi fără efecte secundare.
Mda, a fost şi ceva sport
Şi că multora dintre voi nu o să le placă asta, dar un rol important l-a avut sportul. Norocul meu este ca am o sală destul de aproape de casă si, la vreo trei săptămâni după ce am intrat în “epoca regimului”, mi-am făcut şi abonament la aerobic. Când nu reuşeam să ajung la aerobic, făceam singurică, în fața PC-ului, un antrenament Tae-bo cu Billy Blanks.
Mergeam de trei-patru ori săptămânal şi-mi amintesc că, adeseori, stăteam la două ore, una după alta. După trei luni de regim (destul de permisiv, dacă mă uit acum înapoi), la care am alăturat sportul de câteva ori pe săptămână şi consumul de apă (care m-a devenit gest reflex), am reuşit să ajung de la 67 kilograme la 54 kilograme.
În următoarele două luni, am reuşit să mai scap de alte două kilograme, moment în care o parte dintre prietenii şi cunoscuții mei mi-au cerut imperativ să, mă scuzați, “pun la loc fundul, că parcă nu sunt eu”.
Ăsta a fost abia începutul
Eram tare mândră de mine, însă ăsta n-a fost nicidecum finalul luptei mele cu kilogramele. Dincolo de faptul că acest prim moment a reprezentat pentru mine schimbarea completă a stilului de viață, cred că tot atunci m-am ales cu nişte mici probleme, despre care vă voi povesti în următorul episod.
Kisses, hugs şi gânduri bune!
♥♥♥♥♥♥♥♥♥♥♥♥♥♥♥♥♥♥♥♥♥
31 comentarii