Nu o să mă lungesc prea mult cu vorba, pentru că nu e chiar o mare filozofie. Şi cei 11 kilometri sunt, pentru mine, doar o etapă. Cred că am mai spus-o şi în alte postări, nu funcționez dupa mecanismele altora, nici după organismele lor. Cu toate acestea, am citit destul de mult despre cum se aleargă corect, de la ritm la încălțăminte. Şi, cu voia voastră, aş îndrăzni să vă sfătuiesc să faceți acelaşi lucru, înainte de a va apuca serios de asta. Mie mi-a luat cam un an de alergat constant, de două ori pe săptămână, cu rare perioade de pauză.

Am început cu 1,2 kilometri şi am tinut-o aşa cam o lună, timp în care am încercat mereu să adaug măcar 100 metri, la fiecare sesiune de felul ăsta. Am plusat la 2 kilometri, dar, de data asta, am încercat cu mai multă încredere să depăşesc distanța. După vreo trei luni, m-am stabilizat la 4 kilometri, distanță la care am rămas până acum vreo trei săptămâni.

Dar să nu uit, căci și timpul e important. La început, cred că-mi lua cam opt-nouă minute să alerg un kilometru, iar acum, după un an, îl fac în vreo șase minute. Nu alerg cu viteză, dar am grijă să mă solicit într-un tempo care să-mi placă, totuși.

Acum, poate și din cauza problemelor care mă apasă, am ajuns să alerg 11 kilometri. Mă ajută psihic, mă echilibrează și nu simt că mi-ar face rău fizic. Nu exagerez, dacă simt că nu pot, nu forțez. Am marele avantaj de a locui relativ aproape de complexul sportiv Lia Manoliu, iar cei 3 kilometri până acolo sunt perfecți pentru încălzire.

Pentru mine, alergatul rămâne cea mai bună metodă de a-ți pune corpul în mișcare. Alături de câteva ore de aerobic, pentru mine reprezintă programul ideal. Problema e că, odată setată o limită aşa de mare, nu prea îmi vine să cobor sub 11 kilometri. Şi nu mi-e mereu uşor…

Miss you, girls. Soooo much!