Nu, n-au fost primii 14 kilometri alergați acum multă vreme. Nu, n-au fost nici măcar acei 14 kilometri parcurşi atunci când am vrut să alerg semimaratonul de nebună, de una singură, doar cu Endomondo martor.
Nu, n-au fost nici unii dintre kilometrii alergați la -8 grade, în timp ce trăgeam de cele mai groase mănuşi pe care le puteam găsi şi mă rugam ca, odată ajunsă acasă, să-mi simt degetele.
N-au fost nici cei 14 kilometri alergați anul trecut, când viața mea era într-un tăvălug şi abia țineam drumul drept. Nici cei alergați noaptea, după 23.00, când cu o jumătate a creierului mă străduiam să alerg bine, iar cu alta mă rugam să ajung întreagă acasă, iar nenea ăla de aleargă şi el la ora aia să nu fie vreo rudă de-ale lui Jack The Ripper.
Nu. Nici un metru din toți aceşti kilometri n-a fost greu. Nici o alergare, fie ea alergare de calorii, de rezistență, de viteză. Nici o sesiune de alergat pentru slăbit sau de liniştit nervii.
Cei mai grei 14 kilometri din viața mea au fost alaltăieri. Da, alaltăieri, joi, 27 iunie. Habar n-am de ce. Dormisem, alimentația din ziua cu pricina era OK (nu pot mânca mult înainte, căci nu pot alerga, dar ceva trebuie să mănânc, aşa că am grijă). Adidaşii erau tot ăia bătrâni, lipiți şi iar lipiți (deşi am alții, tot în ăia vechi şi deja foarte urâți şi rupți mă simt bine), dar cu confortul inclus.
Au fost crunți, cumpliți, am avut senzația că o să mor. Am crezut că o să-mi explodeze ficatul, splina, aş fi vrut să mă opresc şi m-am gândit la asta la fiecare pas.
Nu ştiu câte dintre momentele grele fizic din viața mea au durut aşa.
A durut rău. Dar am parcurs prea mult ca să mă pot opri. Alergatul mi-a fost prieten atunci când m-am simțit străină. A fost, alături de orele de aerobic, motivație pentru a merge înainte, terapie, refugiu, eliberare.
De ce vă povestesc toate astea? Pentru că pentru mine a fost o lecție. O lecție din care am învățat că poți şi atunci când crezi că totul se prăbuşeşte, când crezi că tot ce poți să faci e să te opreşti. Am învățat că lucrurile care contează nu se abandonează nici măcar pentru o clipă. iar dacă o faci, arată că-ți pare rău.
E cumva ciudat, pentru că asta-i o perioadă în care, după ceva vreme, cu paşi timizi, am reînceput să fac curățenie. Da, inclusiv să curăț bine colțurile casei, cum m-a învățat terapeutul dentistul meu. Să curăț dulapurile şi prieteniile doar cu numele. Să curăț acolo unde lucurile au rămas într-o plutire.
Cât despre alergat… Joi n-am alergat 11 km, cât îmi propusesem de la început şi cât ar fi trebuit, ci 14 kilometri. Pentru că pot mai mult.
Vă îmbrățişez, dragile mele!
19 comentarii