“Oare o să mai alerg vreodată?” Asta a fost întrebare care mi-a tot dat târcoale în ultimele zile. Asta pentru că, săptămâna trecută, prima după mai bine de un an şi ceva, nu am ieşit să alerg. Nu am vrut, nu m-am putut urni, oricâte imagini motivaționale aş fi privit, oricât de mult m-aş fi gândit.

Ba mai mult, nu doar că am lăsat joia să treacă pe lângă mine (în 99% dintre cazuri, joia ies mereu să alerg), dar m-am întrebat dacă mă voi mai urni vreodată la cei 11 kilometri care m-au ajutat atât de mult. În plus, eram uşor confuză, nu înțelegeam ce naiba m-a apucat.

Am şi mărturisit, speriată, celor apropiați, întrebând ce naiba e cu mine. Pând când, la un moment dat, am primit un răspuns pe cât de evident, pe atât de neaşteptat:

“Poate că săptămâna asta nu trebuie să alergi“…

Eu, care de trei ani, zi de zi, de cel puțin patru-cinci ori săptămânal, fie viscol, fie caniculă, mă îmbrac şi merg la sală. Eu, care am alergat şi la -10 grade Celsius şi la 40…

Şi atunci, am stat. M-am oprit pentru câteva minute şi mi-am dat răgaz. Am stat şi am întors replica aceea pe toate părțile. Sau, cum îi place cuiva să spună, am avut răbdare cu mine.

Şi mi-am zis: “Da, poate că săptămâna asta, prima după cel puțin 52 de săptămâni, nu trebuie să alerg“. Şi nu m-am mai chinuit. Pentru că, trebuie să vă mărturisesc, nu am putut să nu alerg şi atât. Nu. Nu am alergat, dar m-am chinuit în permanență cu întrebări de genul: voi mai alerga?, dar ce e cu mine?, sunt bolnavă?, o să-mi pierd interesul?, dar rezistență o să mai am?, dacă aş ieşi acum, ce-ar fi? Şi tot aşa.

Până la întrebarea cu pricina. Care m-a făcut să mă opresc pentru o clipă şi să mă gândesc la mine. Cu adevărat.

Ieri dimineață, pe o ceață densă, după vreo trei pahare cu vin băute cu o seară înainte, la o petrecere, cu o durere cruntă de cap şi cu urme vizibile ale unui guturai urât, am tras pantalonii de trening pe mine şi adidaşii în picioare, şi am alergat.

Cu nasul într-o continuă curgere, cu buricele degetelor mai degerate ca niciodată, cu poftă, cu drag, cu aceeaşi luptă a mea cu mine, care nu ştiu dacă va avea vreun câştigător vreodată, şi nu ştiu dacă trebuie să aibă vreunul.

Un lucru am învățat însă: pentru a putea merge înainte, mai mult şi mai bine, trebuie, uneori, să te opreşti.