Nu înțeleg reacțiile românilor în fața unor chestii absolut normale. Sau, mă rog, poate că ar trebui să spun “absolut normale, într-o lume normală”. De care, se pare, noi suntem departe, uneori.

Deunăzi, doar ce ieşisem din casă şi am zis să facem nişte fotografii cu ținuta din ziua respectivă. Nu eram deloc deplasat îmbrăcată, ba pot spune că era o ținută obişnuită, cu jeans şi tricou. Tocmai ajunsesem la fotografiatul accesoriilor, când nişte indivizi au început să strige din goana maşinii sau, mai bine zis, la adăpostul maşinii în care se aflau “Pozează-i, bă, şi …” Aici, fiecare să completeze după imaginație, că nu vreau să fac SEO folosind cuvinte vulgare.

N-am nimic cu limbajul colorat, la mine în familie se vorbeşte colorat, râdem, glumim şi nu purtăm mănuşi la masa de duminică. Suntem o familie normală, iar eu am fost învățată să nu mă înroşesc la auzul unor cuvinte care îşi găsesc mai greu spre deloc locul în DEX.

Nu despre cuvinte e vorba, ci despre atitudine. Eu m-am săturat să-mi pun o clamă mai nu ştiu cum, un dres care nu e negru, maro sau nude, o bluză care nu-i la fel de lungă în față cum e în spate sau nişte cercei mai altfel şi să mă simt privită de parcă aş fi ursul plimbat de circari.

Oameni buni, voi sunteți normali? Înțeleg reticența, pot înțelege chiar şi şuşotelile, sunt perfect de acord că anumite lucruri pot fi digerate mai greu şi că auriul de la gâtul meu nu-ți place.

Da’ zău dacă pot să înțeleg strigăturile, urletele disperate, maimuțărerile în fața unei biete pălării fedora sau a unor oameni care fac nişte fotografii.

România cere înțelegere. Românii cer înțelegere şi deschidere. De la popoarele în țările cărora locuiesc cu milioanele, de la autorități, de la politicieni, de la frați şi surori. Dar avem o mare problemă. Românii nu oferă înțelegere şi deschidere. O mare parte dintre români încă pun la zid tot ceea ce le depăşeşte, fie doar şi cu o milionime de circumvoluțiune, capacitatea lor de înțelegere.

Aşa cum nu înțelegem o biată cârpă care iese puțin din tipare, aşa nu tolerăm nici alte etnii. Mai trist e că refuzăm, adeseori, să gândim noi pentru noi şi că ne repezim, ca oile, să infierăm tot ce ne mişcă altfel retina.

Uneori, mi-e mie ruşine…