Azi am nevoie de aer. Simt că mă sufoc. Am nevoie de mai puțin praf, de infinit mai puțin praf. De mai puțini scuipați în scara blocului. Degeaba strâng unii, ca proştii, flyerele aruncate la intrarea în bloc, dacă ăla de vine după el aruncă un nou flyer pe jos, în loc să strângă şi el ceva.

Degeaba mătură o proastă liftul şi adună cu mătura ei personală şi cu făraşul ei, la fel de personal, cojile de semințe scuipate pe jos, dacă puştiul de şase ani (deja!!!) lasă jeg în urma lui, lipeşte gume şi aruncă bonuri.

Degeaba zugrăveşte un administrator (hulit, de altfel, “pen’ că nu face, dom’le, al dreaq, nimic pă scara asta!“) holul blocului, dacă la mai puțin de 24 de ore, fix pe peretele pe care-l vezi când intri în scară, un copitat locatar şi-a lăsat amprenta tălpii pantofului. Pentru că poate, nu?

De că să fie alb şi frumos şi curat, de ce să-ți placă ce vezi când mai ai doi paşi şi câteva etaje şi ajungi acasă? De ce să scuipi în şervețel sau acasă, când ai un lift întreg la dispoziție?

Ieri, eram în autobuz, cu o geantă mare, e adevărat. Era o geantă mare pentru că aveam nevoie, în acea zi, de o geantă mare. În ciuda greutății mari a genții, curgeau apele pe mine în autobuz să nu ating pe cineva. Nu aveam cum s-o țin în mână, căci fiind prea mare, aş fi măturat cu ea pe jos. O țineam pe umăr, vizibil atentă (şi când zic vizibil, apăi vizibil era, credeți-mă) să nu ating pe cineva. Şi urmează stația în care să cobor. Îmi iau marjă de timp, ca să nu mă reped să cobor din scurt. Ei, bine, fără să ating pe cineva, oare pentru că mă chinuiam să nu lovesc pe cineva?, dar nici să-mi rup vreo mână, un nene mi-a trântit vreo câteva vorbe de dulce cu “voi aştia de vă urcați cu genți mari în autobuz…” Nu era geantă de voiaj, era o biată geantă, o idee mai mare. Asta în timp ce se vedea că mă chinuiesc să cobor teafără.

Nu, nici gând să mă ajute, să-mi permită să mă țin de bară. NU. Nici gând să mă întrebe, ca-n orice alt oraş din orice altă țară din lumea asta, atât cât mi-a fost dat să văd, dacă mă poate ajuta.

Am un gust amar, de iască. Am nevoie de aer. Am plâns, am plâns ca o fraieră, de nervi. De ciudă pentru că nicăieri aici nu-i alb, pentru că nu ne place să fie frumos şi curat, pentru că nu păstrăm ce avem. Pentru că sutem răi şi puturoşi şi asta n-ar fi ceva, dar mai şi stricăm ce e gata făcut frumos.

Nu prea mi-e bine. Am nevoie de aer. De curat.