Sunt aproape doi ani. Doi ani în care am aşteptat, în care am căzut şi în care m-am ridicat. Doi ani în care am luptat să fiu bună. Să fiu mai mult, mai bine, mai acolo.
Un color run niciodată să fie alergat, în care mi-am uitat orice culoare, pentru că am luptat pentru culoarea din final. Un căprui total, compus şi descompus în piriviri. Un cenuşiu de creion mecanic, cu mină de 0,5, şters cu gumă din penarul negru. Sintaxe şi blank-uri, didactici şi lingvistici, frici, multe frici, gânduri murdare, speranțe şi lupte şi şervețele. Şi neputință. Singurătate. Zile de marți, din două în două, zile de marți mai frumoase ca sâmbata. Nimic. Angoase, furii, întrebări. Statusuri. Multă portugheză, mult Cortázar, mult. Nu au funcționat.
Nu o să funcționeze niciodată. Fiecare, în lumea lui. Îmi amintesc, să fie fix acum un an. Spre ruşinea mea, nu am ştiut complet mitul lui Icar. De atunci, Legendele Olimpului sunt parte din mine.
Mă mai uit spre cer, uneori.
You’re a fighter, fight on, baby. Well, hay veces en que necesito un signo.
Fiți iubiți! Trebuie.